Jucăria kendama este o jucărie japoneză tradițională care, acum cu un design asemănător mânerului unei săbii, își propune să cultive abilitățile în mânuirea ei, precum și a controlului de sine și al răbdării.
Numele provine din tama, „minge” în japoneză, și ken care e traducere pentru „mâner”. Asta pentru că o kendama este alcătuită dintr-un mâner care este legat printr-o sfoară de o minge. Pe mâner, prins perpendicular, ca o cruce sau o gardă de mâner de sabie, este un corp numit în japoneză sarado.
Sarado se termină cu cupe în care se poate așeza perfect tama – mingea. Corpul principal – ken, se termină la unul din capete cu o cupă asemănătoare celor de la sarado, iar la celălalt capăt se termină sub forma unui vârf. Mingea, opus punctului de intrare a sforii, prezintă o gaură în care se poate înfige perfect vârful mânerului. Cele trei cupe de pe mâner au mărimi diferite.
1. Originile kendamei
Kendama, considerată de mulți o jucărie de origine japoneză, se dovedește ca având de fapt, originea în mai multe culturi, încă din preistorie. Principiul de bază al acestui joc este atât natural, cât și universal, specific în toate culturile de vânătoare, ca și competență a coordonării ochi-mână. Antrenarea acestor abilități este recunoscută drept o garanție pentru viitorii buni vânători.
În America de Nord, prinderea unui inel pe un băț, este principiul unui joc atât pentru copii, cât și al unui joc de noroc pentru adulți. În unele triburi native americane astfel de jocuri erau folosite chiar în departajarea pețitorilor, varianta “Mohave“ a jocului incluzând până la 17 inele atașate la sfoară. Aceste jocuri au fost cunoscute ca “ajagak“, “ayagak“ sau “ajaquktuk“ în diferite dialecte.
Inuiții, populație băștinașă canadiană, așezată în Labradorul actual, practică un joc numit “pommawonga“ sau “înțeparea peștelui”, care ar putea fi considerat cea mai veche versiune a jocului kendama. Inuiții își produceau ei înșiși părțile componente ale jocului “pommawonga“ din oase de animale, un craniu de iepure, în loc de minge, cu găuri suplimentare, care trebuia prins pe un băț.
În Franța, la începutul secolului al XVI-lea se atestă că jocul “cupa cu minge“ a fost jucat de regele Henric III al Franței, acest lucru fiind interpretat și ca dovadă a instabilității sale mintale. După moartea sa, jocul nu mai este la modă, și pentru un secol este amintit ca rămânând doar un număr mic de entuziaști.
În timpul lui Ludovic al XV-lea, jocul atinge vârsta sa de aur, jucat de clasa superioară, jucăria fiind confecționată din fildeș. Actorii apar adesea cu această jucărie pe scenă. Este numită bilboquet.
Jocul a fost foarte popular în secolele XVII și XIX. Jean-Jacques Rousseau menționează jocul în Confesiunile sale spunând că: “Dacă vreodată m-aș întoarce în societate ar trebui să am un bilboquet în buzunar, să mă joc cu el toată ziua și asta să-mi scuze tăcerea, atunci când nu am nimic de spus“.
În lumea iberică, jocul este cunoscut sub numele de “boliche“ or “balero“. Principiile acestui joc fiind aceleași de prindere al unui obiect cu un altul, obiecte care sunt legate împreună cu o sfoară. Jocul este foarte popular în diaspora spaniolă și portugheză. Numele variază în multe țări – în El Salvador și Guatemala este numit “capirucho“; în Argentina, Ecuador, Columbia, Mexic și este numit “balero“; în Spania este “boliche”; în Portugalia și Brazilia se numește “bilboquê”; în Chile este “emboque”; în Columbia este numit “coca“; și în Venezuela jocul este numit “perinola“.
În Anglia, această jucărie este, de asemenea, populară la începutul secolului al XIX lea, Jane Austin amintind de fiul fratelui său, care juca “bilbo catcher“. Există, de asemenea, la “National Gallery“ portretul unei tinere jucând acest joc. Se pare că este copia unui tablou al lui Philip Mercier, al cărui original nu a fost găsit. Spre deosebire de alte jucării din secolului al XVIII lea care apar în mod repetat în lucrările de artă, aceasta este cunoscută în doar două, copiate între ele.
2. Kendama în Japonia
În Japonia, jucăria ajunge la aproximativ 1777, în timpul dinastiei Edo (1603-1868), prin întermediul Drumului mătăsii, în Nagasaki, singurul oraș deschis pentru comerțul exterior în acel moment.
În 1830, jocul este descris în eseul despre “Jocurile plăcerii și ale distracției“ a lui Kita Mura
nobu, iar jucăria își capătă numele de „kendama”, ca o traducere din engleză a numelui „cup-and-ball”, traducere sugerată de translatorul olandez care nu cunoștea alt termen.
Jocul este larg răspândit ca joc de băut între comeseni, cel ce nu prindea mingea, fiind obligat să bea.
În prima parte a perioadei Meji (1868-1912), kendama devine deosebit de populară printre femei, ca distracție în timpul liber.
În 1876, jucăria este descrisă în “Carte de amuzament pentru fete“ ca “suikuitamaken“ adică “kendama lingură“. Pentru a câștiga trebuia să prinzi mingea din 3 sau 5 încercări. În același an, pentru prima dată, kendama este citată într-un raport despre educația copilului al Ministerului japonez al educației.
Kendama modernă este considerată kendama ce aparține perioadei Taisho (1912-1926), numită „nichigetsuboru„, în traducere liberă mingea soare și luna, nume derivat de la mingea roșie ce amintește de soare și cupele în formă de seceră, ce amintesc de lună, la primul și al treilea pătrar.
Mărimea și proporțiile jucăriei s-au modificat, de multe ori, existând diferențe zonale. Hatsukaichi City în Prefectura Hiroshima este considerat a fi locul de naștere al kendamei japoneze.
Între 1919 și 1920, Hamaji Egusa, din zona Hiroshima, optimizează kendama din perioada Meji, și înregistrează brevetul noului său design ca „nichigetsuboru“, păstrând geometria din această zonă. Ea are un mâner cu un vârf ascuțit, la care este legată o minge, ce poate fi prinsă în oricare din cele trei cupe de pe mâner. Asta reprezintă kendama modernă. La momentul respectiv, era lucrată cu un mic strung de picior, cât și manual, putând fi fabricate un număr mic de kendame.
Apariția strungului cu motor permite creșterea producției de kendame și „nichigetsuboru“ devine rapid foarte popular în întreaga Japonie. La sfârșitul perioadei Taisho, în 1926, jucăria are o mare popularitate, o mare varietate de tipuri diferite de kendama apar, inclusiv o minge atașată la un fel de palete.
La începutul perioadei Showa (1926-1989), magazinele de jucării din toate orașele mai mari au pus în vânzare versiuni roșii și albe ale jucăriei. Pentru a face publicitate jocului, se organizează competiți pentru copii în locuri publice, câștigătorii obținând kendame de mărimi mai mari ca trofeu. Un număr de 25 de trucuri este judecat în competiții, iar dintre cei 5 sau 10 participanți, cu un număr predefinit de încercări, câștigă cel cu punctajul cel mai mare.
Multe dintre trucurile dezvoltate în acea perioadă sunt încă trucuri tipice, cum ar fi “uguise“, vrabie, “hikôki“, avion, sau “todai“, far. Până în prezent, aceste trucuri fac parte din portofoliul standard al fiecărui jucător kendama.
La acel moment, era la modă să se cânte diverse cântece în ritmul “moshikame”, un truc în care mingea este prinsă în două cupe, alternativ, cu un ritm foarte alert.
Deși termenul “tamaken“, sabie cu bile, este deja formulat încă din perioada Edo, abia după Primul Război Mondial termenul “kendama“, sabie-minge, a fost utilizat în mod obișnuit.
După Al Doilea Război Mondial, kendama era vândută în magazinele de bomboane, împreună cu alte jucării populare, cum ar fi menko, bidama și beigoma. În această primă perioadă, perioadă de reconstrucție pentru societate, jocul cade în uitare, neexistând timp pentru a fi jucat, dar a rămas în mare parte din gospodăriile japoneze, ca jucărie tradițională pentru copii.
La mijlocul anilor ’60, jocul este redescoperit, de data aceasta de către adulți, care au dus la formarea cluburilor kendama și răspândirea lor. Aceste condiți duc la ridicarea nivelului tehnic al jocului, la apariția și dezvoltarea de noi trucuri, prefigurând noua explozie a rĂspândirii jocului kendama. Pentru prima dată, kendama este abordată profesionist, ca un sport.
3. Kendama contemporană
Kendama de azi este caracterizată printr-un număr mare de jucători, asociați într-un mare număr de cluburi și asociații care, executând un număr de trucuri, au posibilitatea de a se confrunta în diferite forme de concurență sportivă.
În 1975, Issei Fujiwara a fondat Asociația Kendama din Japonia, JKA. El a standardizat dimensiunea, forma și designul kendama și a licențiat kendama produsă după aceste norme. Mai mult, el a definit un goup de trucuri standard și, bazându-se pe ele, a dezvoltat un set de reguli pentru atingerea diferitelor gradații, ca în judo sau karate. El a creat, de asemenea, cadrul de reglementare pentru competițiile oficiale la nivel local și național. Datorită pregătirii sale profesionale, ca autor de carte pentru copii, el a reușit să popularizeze kendama în rândul tinerilor.
În 2002, Asociația Kendama din Japonia a devenit organizație non-profit și, de atunci, ea coordonează activitatea
tuturor grupurilor locale de Kendama din țară. Aceste inovații au făcut repede din kendama un joc al oamenilor de toate vârstele, joc pe care să poată să-l joace de-a lungul întregii vieți. De atunci, promovările în competiții și concursurile anuale sunt organizate până la nivel național. Sub patronajul “Ministerul japonez al educației, sportului și culturii“, o competiție națională a copiilor de școală elementară are loc în fiecare an. Cele oficiale, pentru toate celelalte clase de vârstă, sunt organizate de JKA, o dată pe an și sunt deschise jucătorilor de kendama din întreaga lume.
Existența unei mari varietăți de trucuri și combinații, apariția a din ce în ce mai multe trucuri netradiționale, mare parte preluate din alte jocuri, duc de multe ori kendama la limită cu jongleria.
În țările din Asia, această formă relativ tânără de kendama se răspândește rapid ca un sport-tendință.
În Europa și America, această variantă japoneză a kendamei, deși recent cunoscută, sporește continuu și foarte rapid în popularitate. În comunitatea kendama, pe site-uri și YouTube, există un intens schimb internațional de trucuri, schimb ce duce la răspândirea unei tehnici de calitate.
In anii 2000 popularitatea kendamei depășește cu mult granițele Japoniei. În 2006 este înregistrată asociația Kendama USA. În 2008 apare prima asociație europeană de kendama, Kendama Asociația Britanică, BKA.
Privind la recentele evoluții, se poate spune că este o adevărată explozie internațională în răspândirea kendamei, site-uri web pentru pasionații de kendama apar ca ciupercile după ploaie peste tot în lume: China, Taiwan, Rusia, Polonia, Cehia, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, România, pentru a numi doar câteva.
În multe zone, în ultima vreme, au apărut chiar unele variante ale kendamei, variante apărute pentru a încerca complicarea jocului. Ca exemplu, Terra Pill a fost proiectată de campionul Alex Smith. Acesta s-a jucat o zi întreagă cu bucați ale kendamei originale și a descoperit trick-uri care se pot realiza și fără manere. Kendama Pill are formă ovală, nu are cupe, ea fiind prevăzută doar cu spike-ul. Aceasta se remarcă prin simplitate, creativitate și un mod de folosire foarte ușor.
4. Reguli
Pentru a te juca cu kendama, trebuie să ții mânerul și să tragi mingea în sus, astfel încât să o prinzi cu una din cele trei cupe sau să înfigi vârful în gaura din minge. Mai multe trucuri implică balansări secvențiale, jonglerii încheiate cu diverse prinderi.
Există o listă de 11 trucuri kendama care sunt folosite pentru realizarea unui clasament kyu și mult mai multe pentru realizarea unui clasament în dani. O evaluare de 10 kyu, cel mai mic grad începător, este atins prin simpla prindere a mingei cu cupa mare.
O carte publicată de către Asociația Kendama din Japonia, JKA, enumeră 101 trucuri diferite pentru kendama și se presupune că nu sunt zeci de mii de trucuri. Diferite poziții și prize pot crea premizele efectuării a diferite trucuri.
În timp ce majoritatea oamenilor se joacă cu kendama pentru satisfacția personală, au loc concursuri, mai ales în Japonia, unde au loc multe dispute de îndemânare, adevărate lupte. Participarea la astfel de competiții presupune efectuarea de liste de trucuri în ordine sau completarea anumitor trucuri în mod repetat, atât timp cât este posibil. În plus, trucuri pot fi efectuate cap la cap, cu un rival pentru a determina un câștigător. Câștigătorul va fi ales cel care nu greșește primul.
